Învingătorul este întotdeauna singur

24 de ore în culisele celebrităţii.
Un portret necruţător al timpului nostru.

O zi la Cannes. Scena: strălucitorul festival de film. Personaje principale: Igor Malev şi Ewa, fosta lui soţie. Personaje secundare: actorii principali şi figuranţii fastuoasei lumi a filmului şi a modei. După o despărţire dureroasă, Igor, un om de afaceri rus, elaborează un plan pentru a-şi recâştiga fosta soţie. E dispus să facă orice sacrificii, inclusiv umane, în numele acestei iubiri devastatoare, care distruge totul în jur, dezintegrându-i inclusiv pe cei care o trăiesc.

Cu un scenariu „imaginat“ de autorul care a vândut peste 100 de milioane de exemplare din cărţile sale, Învingătorul este întotdeauna singur este o parabolă a superficialităţii, lăcomiei şi cultului celebrităţii, un crud portret al lumii de azi.

„Când m-am hotărât să fac o descriere fotografică a epocii în care trăim, am scris acest roman“, spune Paulo Coelho. Învingătorul este întotdeauna singur e o meditaţie asupra laturii întunecate a succesului, asupra destinului visurilor inocente într-o societate marcată de o profundă disoluţie a valorilor.

Sursa : www.humanitas.ro

Nu e nimic aici în afara dorinţei noastre de a muri cât mai târziu posibil

Uneori sunt luată prin surprindere de mine însămi. Nu pot să înţeleg de unde atâtea sentimente obscure într-o singură fiinţă. Unde intră atât de mult dor, atât de multă durere... ? Sunt luată prin surprindere de propriile gânduri, nu ştiu cum pot realiza unele lucruri fără a le putea opri şi a le lăsa în continuare să mă ardă în interior asemenea unui incinerator grăbit spre a arde cât mai multe cadavre.
Mi se scurge viaţa prin vene fără a putea face nimic. Fără a putea mişca un deget şi a opri sângele care îmi poartă lichidul numit viaţă şi a-l face să înceteze puţin din marşul alert în care goneşte. Să stea măcar un minut pe loc, să mă lase să respir libertate, pentru ca apoi să continue a-mi sfărâma speranţele şi a-mi limita timpul.
Timp... Haotic. Ce e timpul ? De fapt, ce e libertatea ?
Nu există timp. E doar o formă de a ne măsura dorinţele şi de a ne aduce aminte că nu suntem nemuritori. O invenţie stupidă. Pentru ce să îţi aminteşti că o să mori ? Asta nu te face să trăieşti. Sunt convenţii limitative, şi aşa nu ştim cât timp avem la dispoziţie. Niciodată. E doar o formă de a măsura cât am trăit, în modul propriu. Pentru că a trăi nu e doar a exista, nicidecum. Pentru a realiza cum e să trăieşti şi ce înseamnă a trăi în adevăratul sens al cuvântului e nevoie de mai mult. Un "mai mult" pe care nu vi-l pot detalia, pentru că nu îl cunosc. Ştiu doar că libertatea e un cuvânt cheie.
Libertate ? Cum să fii liber când eşti avertizat încă de la început de... timp. Şi de viaţă. Simplul fapt că nu ştii cât ai la dispoziţie te face incomplet şi limitat.
Am început de la sentimente. Am început cu tristeţe şi termin într-o notă tristă, altfel rămân la stadiul de aberaţii.
Nu ştiu decât că mi-e dor. Mi-e dor... Şi doare.

* Titlul postării şi poza sunt "inspirate" din SONI de Andrei Ruse.

Cuvânt pentru eternitate

Mi te-ai ascuns sub piele. Te-ai infiltrat acolo pe nesimţite şi ai început să sapi. Fără să ştii se pare. Fără să-mi fi dat măcar eu seama la timp. Fără să fi vrut niciunul dintre noi, dar mai ales eu, să se ajungă aici. Acum e prea târziu. Pentru că-mi simt sufletul în tălpi şi cu fiecare pas pe care-l fac îl calc în picioare iar şi iar... Nu pentru că mi-ar face plăcere să-mi tăvălesc sinele prin ţărână, ci pur şi simpu pentru că nu există alt remediu. Pentru ce remediu ? Pentru tine.
Pentru că dacă mi-ai fura secretele şi amintirile şi dacă mi-ai asculta visele cum ai asculta o casetă veche la un walkman nu foarte funcţionabil, mi-ai citi toate slăbiciunile, mi-ai descoperi toate ascunzişurile, toate tainele, te-ai bucura fără să ştii de goliciunea sufletului meu. Iar un suflet dezbrăcat de măşti, de principii şi reguli, de canoane, temeri şi ascunzişuri e mai vulnerabil decât un animal între prădători. Cât de periculoasă e o inimă deschisă ? Mai periculoasă decât o operaţie pe cord deschis.*
Pentru că alături de tine am învăţat să iubesc. Şi pentru că nu vreau să uit cum e, iar tu o să mă ajuţi. O să mă ajuţi pentru că mă iubeşti. Pentru că ştiu asta, simt, respir iubirea ta. Pentru că m-am folosit de asta şi am regretat. Pentru că apreciez şi nu am cum să îţi mulţumesc decât iubindu-te. Înzecit !
Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să trăiesc. Îţi promit că nu o să te uit niciodată. Şi nu o să trebuiască să mă chinui să fac asta.

*Până în acest punct, textul nu îmi aparţine, fiind preluat de pe un alt blog. Îi mulţumesc autorului.

Explicaţie pentru inexplicabil

E ciudat cum uneori durerea pune stăpânire pe întreaga ta fiinţă, desfigurându-te şi mutilându-ţi până şi sentimentele plăcute de odinioară. O clipă poate schimba o viaţă cu o cruzime incredibilă pentru ceva atât de scurt. Nu cred în destin. Nu am crezut niciodată şi nici nu cred că o voi face vreodată. Sunt doar întâmplări aruncate într-o ordine dezgustătoare, incertă, menite să te schimbe sau să îţi conserve temperamentul. E greu de înţeles de ce ar vrea cineva să te sfâşâie tu fiind aparent nevinovat, lăsându-te singur cu durerea care te roade pe dinăuntru asemenea unui vierme slinos.
Se întâmplă multe fără rost, sau cel puţin cu un rost total necunoscut nouă. De ce ar complota Universul prin nişte secunde fatale doar pentru a sfârşi o viaţă care trebuia în mod firesc să-şi urmeze cursul mult timp înainte ? Pentru ce atâta suferinţă şi lacrimi de disperare pentru nişte nenorocite de secunde neprielnice ? Şi cu ce scop toate astea ? Maturizare, prudenţă, realizare ? Nu. Pentru că aşa e nemernica asta de viaţă. Pentru că aşa vrea ea să fie. Cine a spus că moartea e crudă, nu a cunoscut viaţa. Era chiar necesar ca zeci de persoane să devină de o mie de ori mai îndurerate peste noapte ? A fost prea multă fericire ? Greşeli chiar de neiertat ?
Nu vom găsi niciun răspuns şi nici nu are rost să îi mai continuăm căutarea. Aşa va fi şi de acum înainte, ăsta e doar un început pentru unii şi o continuare pentru alţii. Suferinţe mai mari de atât nu vom mai avea, dar ne găsim o mică alinare în amintiri... De acum dureroase.


Cine mă cunoaşte ştie din ce motive am scris această postare. Sunt trăirile noastre, ale prietenilor, care am pierdut un om aproape perfect şi care ne vom gândi mereu la el. Nu te vom uita niciodată, vei rămâne în inimile noastre pentru eternitate, Răzvan !

Revoluţie !

Toamnă cruntă şi pustie. Ploaie, multă ploaie, potopuri, şuvoaie, furtuni. Dezlănţuiri ale naturii, stări de nelinişte şi agitaţie. Asta ne aşteaptă. A venit prea repede pentru a ne fura vara. O vrem înapoi ! Dacă am putea am face reclamaţie şi am cere o vară de-un an. Pentru că vrem să ne scăldăm în căldură, să ne bem cafelele în soarele blând şi călduros al dimineţii şi să ne întoarcem de la muncă transpiraţi. Nouă aşa ne place. Ne place canicula. Vrem 30 de grade, uneori doar 20. Seara 25, nu vrem să transpirăm când ne facem plimbarea, vrem să mai respirăm măcar atunci. Dorim magazine cu aparate de aer condiţionat şi ventilatoare, nu cu centrale termice. Vrem să cumpărăm gheaţă la kilogram ca să putem respira în zilele toropitoare.
Nu mai vrem ploi urâte de toamnă, burniţă enervantă, vrem doar ploi de vară scurte şi calde, pe care nu te poţi supăra. Vrem ca seara să se lase abia la 22 şi soarele să răsară la 6, să nu dormim ca să ne putem trăi viaţa. Vrem marea în fiecare orăşel de provincie, ca să ne putem relaxa de câte ori dorim purtaţi de valuri. Vrem să ne purtăm tricoul preferat mai mult timp, nu doar 3 luni.
O să ne fie dor de tine, vară, dar promitem să facem tot posibilul să te aducem înapoi cât mai devreme posibil ! Chiar şi o revoluţie sezonieră !

Prisoner of my own

Mă simt prizonieră între zidurile triste ale acestei lumi. Am ajuns să văd cu stupoare numai oameni diformi, fără culoare şi simţ. Sentimentele s-au transformat cu timpul în regrete aşezate în calea timpului cu unica speranţă de dispariţie. Va fi aşa uşor să uităm tot ce a fost şi să renaştem din propria noastră cenuşă asemenea unui măreţ phoenix, fără resentimente, ură, iubiri arse şi speranţe deşarte?
Gândirile unilaterale ale celor din jur mă îngrămădesc între cei patru pereţi ai lumii mele, o lume plăpândă, de sticlă, gata oricând să cedeze în faţa minciunilor şi trădării înconjurătoare. Suntem fiinţe prea mici ca să ne impunem în faţa nefericirii.
Nu cred în destin. Viaţa mi-a deschis ochii şi am realizat că trăim după propriile legi, după propria dorinţă şi, în acelaşi timp, dup-a noastră laşitate. Faptele şi vorbele aruncate pe şleau nu vor fi niciodată recuperate. Gândurile nu pot fi controlate, dar ce este în urma lor, da.
Am ajuns într-o formă atât de ingrată încât concepţiile mele conţin numai cuvinte morbide, depresive, uitate într-un colţ al raţiunii până acum. Frustrări sunt multe şi ies la suprafaţă cu fiecare cuvânt tastat apăsat aici.
Mulţi nu văd partea de suflet şi implicarea. Mulţi nu vor să creadă că există cineva în lumea asta care vrea să îşi împărtăşească fiecare durere, lacrimă, zâmbet, dorinţă şi iluzie cu ei, nişte necunoscuţi. Nu vor să creadă că în spatele a ceea ce citesc este un suflet în agonie, o raţiune care a ajuns să nu mai vrea să palpite din cauza lor, indirect. Din cauza celor care fac lumea asta atât de nepăsătoare, de rece şi de indiferentă, până şi cel mai introvertit om de pe Pământ s-ar simţi respins şi singur.
E înfiorător să ştii că nimănui nu îi pasă şi să încerci să îi răsplăteşti cu aceeaşi monedă gândind infantil că roata se întoarce.
Să nu încercăm să ne scuzăm erorile prin nişte concepţii tâmpite, spuse de oameni disperaţi în momente fatale, încercând să treacă peste orice faptă necugetată atât de uşor.
Sunt oameni şi oameni... Din păcate nu putem alege dintr-o mare de suflete cele care să ne fie alături, iar căutarea lor poate dura atât cât durează şi bătăile inimii. Poate chiar mai mult.
Rămân prizoniera propriei conştiinţe până când voi găsi o fiinţă care să-mi înţeleagă până şi cele mai prosteşti frustrări. Abia atunci nu voi mai fi singură.

Summer's gone. Where will we be when the summer's gone?

Sfârşitul verii.

E deprimant să vezi cum soarele te mângâie cu ultimele-i forţe, luându-şi rămas-bun. Să vezi, pe zi ce trece, cum buna dispoziţie dispare, când totul devine întunecat, umed şi trist.
O să-mi fie dor de zâmbetele văratice, de nopţile pierdute pe malul mării, cu mângâierea brizei prin părul încâlcit, de dimineţiile târzii învăluite în miros de cafea proaspătă şi chiar de ploaia călduţă ce se grăbeşte în drumul ei spre pământul încintat.
O să-mi plângă fiinţa după soare. Las să mi se infiltreze ultimele raze de soare prin pori, simţindu-le până în inimă.
Îmi va fi dor. Dor de noi, cei de pe nisipul fierbinte, privind pierduţi marea. De buzele tale pe obrazul meu ars de soare şi de nopţile în care adormeam îmbrăţişaţi. Îţi aminteşti ? Răsfăţul din fiecare dimineaţă, zâmbetele care ne luminau feţele când ne întâlneam privirile... Par toate atât de departe !
Vreau să mai simt nisipul prin vene, să privesc stelele din braţele tale, să mă pierd în valuri !
De ce trebuie să treacă timpul ? De ce nu putem fiecare să îl oprim atunci când ne e bine ? Nu e corect să trăim după legile şi restricţiile astea tâmpite de 24 de ore ! Vreau o zi cu 46 de ore şi un an cu 465 de zile.
O să treacă timpul şi peste noi. Vom mai avea măcar o vară a noastră ?

De data asta NU !

Nu. Azi nu am chef. Nici de soare, nici de ploaie, nici de briza mării măcar. Astăzi e dreptul meu să refuz ceea ce nu îmi doresc. Nu vreau dor. Nici speranţă, nici regăsire, nici aer. Am dreptul să refuz ceea ce mă denigrează într-un fel sau altul. Da ?! Atunci : NU ! Punct. E viaţa mea, nu a voastră.


Tadaaaaaaaaaaaaaaaam. Inspiraţie ? Revenire ? Nicidecum. Doar delir.

Pauză !!!

Mijlocul verii. Momentul meu de fericire. Let me enjoy it !

Şi acum... Adio !

Cunoaşte cineva un sentiment mai crud decât o despărţire ? Nu, nu fac referire numai la despărţiri amoroase. La conceptul în sine, la ruperea de suflete.Părinţi, bunici, fraţi, prieteni... Nu se duc ei odată şi-odată ? De ce să ne mai amăgim căutând împlinirea alături de cei dragi când ea nu e statornică ?
Nimic nu e mai dur decât să ştii că nu o să mai vezi poate niciodată o persoană pe care o iubeşti cu toată fiinţa. Există iubiri efemere, iubiri în amintiri şi iubiri eterne. Dar se pot ele numi veşnice dacă nimic din existenţa noastră nu are iz de eternintate ?
Îndepărtarea de oameni importanţi în viaţa noastră duce la îndepărtarea de noi înşine. Se epuizează constant acea fărâmă de cunoştiinţă de sine pe care persoana ţi-o reproducea. Şi când te pierzi pe tine, mai are vreun sens viaţa ?
E timpul nostru. Acum. Să profităm de noi înşine, sa ne explorăm până la dilatarea în neant a cunoştiinţelor. E unica ocazie, cât nu pierdem totul.
Existenţe translucide sunt pretutindeni; în privirea pierdută a demenţilor din dragoste, în sentimentul de pierzanie... Suferinţa e omniprezentă într-un mod absurd, chiar şi în viaţa celui mai fericit om de pe pământ.
Căci fără o antiteză sentimentală, am mai ştii ce e frumos şi ce nu ? Am mai putea iubi, ierta, ascunde, uita ? Am mai putea fi noi în cel mai paradoxal mod, ducându-ne existenţa curbilinie în voia noastră ? Sau ne-am lăsa purtaţi de soartă, în conceptul pueril de destin predestinat, aşteptându-ne sfârşitul ireversibil la fiecare cotitură a vieţii ?
Suntem firi slabe. Ne agăţăm cu dinţii de ultima persoană pentru a nu ne pierde definitiv. Suntem laşi, lăsându-ne în mâinile altora propriul drum. Şi însăşi viaţa, nu e ea o laşitate pentru cei slabi cu duhul ?

Încă mai avem timp...

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
Să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
Să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
Avem timp să citim şi să scriem,
Să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
Avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
Avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
Să învinovăţim destinul şi amănuntele,
Avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
Avem să ne-alungăm întrebările, să ne-amânăm răspunsurile,
Avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
Avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
Avem timp să primim lecţii şi să le uităm după aceea,
Avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta - murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă.
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
Tot ce poţi face este să fi o persoană iubită.
Restul... depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi în doar câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă,
Ci PE CINE ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa cincisprezece minute,
După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă,
Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia,
Orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.
Am învăţat că poţi continua înca mult timp
Dupa ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că EROI sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie,
Indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc,
Dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat,
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi de la distanţă,
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată.
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când,
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea,
Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.
Am învăţat, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc,
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc
Şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că indiferent de consecinţe
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici măcar nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit.

(Octavian Paler - "Avem timp")

Surescitare

Îmi pare rău că am abondonat scrierile regulate pe blog, reinventându-mă în singurătatea bolnăvicioasă a trăirilor umane... şi inumane. Am început să iubesc convieţuirea cu mine însămi. Mi se pare ceva firesc să fiu capabilă să îmi controlez rămăşiţele gândurilor fără o exteriorizare concretă. Poate pentru că am o vedere deja obiectivă asupra propriei vieţi, încât orice paradox mi se pare comun. Tristeţea, melancolia, suferinţa sunt stări obişnuite şi omniprezente, încât nicio culme a disperării nu m-ar putea impresiona. Am învăţat că nu sunt singura care suferă, dar sunt singura care îmi simte durerea. Analog se întâmplă şi în stările euforice. Explicaţiile şi motivaţiile seacă lacrimile. Nimic nu te mai poate arde. Trist. Lumea asta nu e, în fond, decât un monopol al suferinţei.

Chaos

Lipsă subită, idei răstălmăcite, gânduri apăsătoare... Haos în simţiri. Concret ? N-am idee. Prea multe sau prea puţine pentru a se întregi. Altă dată.

Unsprezece minute

Romanul "Unsprezece minute" este povestea Mariei, o fată dintr-un sat brazilian, ale cărei prime întâlniri inocente cu dragostea o lasă cu inima frântă. La o vârstă fragedă, ea se convinge că nu va găsi niciodată dragostea adevărată, crezând în schimb că "dragostea este un lucru cumplit care te face să suferi...". O întâlnire întâmplătoare în Rio de Janeiro o face să plece la Geneva, unde visează să găsească faimă şi bogăţie, dar sfârşeşte în stradă, ca prostituată.
În Geneva, Maria se îndepărtează tot mai mult de dragoste, devenind tot mai fascinată de sex. În cele din urmă, concepţia ei lipsită de speranţă despre dragoste este pusă la încercare când cunoaşte un tânăr şi chipeş pictor. În această odisee a descoperirii de sine, Maria are de ales între a urma o cale a întunericului - plăcerea sexuală de dragul plăcerii sexuale - sau a risca totul pentru a-şi găsi "lumina lăuntrică" şi posibilitatea sexului sacru, a sexului în contextul dragostei. În acest palpitant şi îndrăzneţ nou roman, Paulo Coelho analizează cu sensibilitate natura spirituală a sexului şi a dragostei şi ne invită să ne confruntăm cu propriile prejudecăţi, cu proprii demoni, să ne aflăm propria "lumină lăuntrică".

Descrierea se regăseşte pe spatele cărţii. Celor care vă plac acest gen de cărţi, v-o recomand cu plăcere. Mie mi-a plăcut.



"Subtitrarea" :
"Din jurnalul Mariei :
Când cunoaştem pe cineva şi ne îndrăgostim, avem impresia că toată lumea este de acord.
S-a întâmplat astăzi la apus de soare. Fără îndoială, deşi ceva ieşea rău, nu rămânea nimic.. nici păsările, nici muzica în depărtare, nici savoarea buzelor lui.
Cum poate dispărea aşa repede frumuseţea care era aici acum câteva minute ?
Viaţa e foarte rapidă ; oamenii trec de la cer la infern în câteva secunde.
Din jurnalul Mariei într-o zi când era în acea perioadă şi nu putea lucra :
Dar ce prostii spun ? În iubire nimeni nu poate zdrobi pe nimeni ; fiecare dintre noi este responsabil pentru ce simte şi nu putem să îl învinuim pe celălalt pentru asta.
M-am simţit rănită când i-am pierdut pe bărbaţii pe care îi iubeam. Astăzi sunt convinsă că nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni.
Aceasta este adevărata experienţă a libertăţii : să ai ce e mai important în lume fără a-l poseda.
Din jurnalul Mariei după ce a lăsat deoparte cartea aceea plictisitoare :
Toţi putem să iubim, fiind născuţi cu acest dar. Unele persoane o practică bine, dar majoritatea trebuie să reînveţe, să îşi amintească cum se iubeşte.
Unsprezece minute. Lumea se învârte în jurul a ceva ce durează doar unsprezece minute."

Ermetizare afectivă

Pornesc de la replica personajului lui Coelho, Maria, din "Unsprezece minute" : "Ne cunoaştem numai când ne găsim în faţa propriilor noastre limite."
Situaţiile limită ne definesc în momentele accidentale, dar inevitabile, ale vieţii. În momente triste, grăbite, obscure... şi chiar în momente fericite. Reacţiile la impactul înconjurător, la întălnirea cu viaţa în cele mai rele momente ale ei, ne arată adevărata gândire.
Limitele fiinţei umane nu stau in materialitate. Se regăsesc în simţiri, în gândire, în raţionalitate şi în maturitate. Dragostea şi suferinţa sunt extremele realitaţii. Orice persoană se schimbă în anumite împrejurări, mai mult sau mai puţin necesare. Comportamentul fiinţelor umane este flexibil, adaptabil la condiţiile de (con)vieţuire. Este manipulabil, controlabil de alte caractere mai puternice decât el, dar îi rămâne puterea de "a evada" din supremaţia altora şi a reveni într-un mod plastic, inerţial, la forma iniţială.
Văzând şi alte căi de eliberare din tristeţea invadatoare, suicidul considerat de Cioran ca fiind calea supremă de scăpare din chinurile frământărilor, devine o modalitate infantilă, o fugă de responsabilitate demnă de penibilitate.
Dar să lăsăm criticii să îşi facă treaba, în timp ce noi admirăm filozofiile vieţii cotidiene. :)

Armin van Buuren featuring Jennifer Rene - Fine without you

Why don’t you feel me
I’m so in need
Is it a wonder I resist from you?
I was the one who fell in this game
Then you took me away from you

I’m fine without you now
I don’t need you here
I’m fine without you now
Can you disappear

I’m fine without you now
I’ve given you my heart
I’m fine without you now
I’ve given you, given you everything
I’m fine without you now
I’ve given you my heart
I’m fine without you now
I’ve given you, I’ve given you everything

You’ve made it clear now
This is the end
No more goodbyes and sympathies from me
All you still want is a physical thing
But you’ve taken enough from me

I’m fine without you now
I don’t need you here
I’m fine without you now
Can you disappear

I’m fine without you now
I’ve given you my heart
I’m fine without you now
I’ve given you, given you everything
I’m fine without you now
I’ve given you my heart
I’m fine without you now
I’ve given you, I’ve given you everything

A fi sau a nu fi... ?

Suflete în extaz. Definiri constante şi perverse ale eului. Nelinişti nejustificate. Tulburări comportamentale inexplicabile.
Cuvinte aruncate în neant, fără sens, fără valoare, fără simţiri. Sunt doar cuvinte pentru cei limitaţi cu spiritul, dar definitorii pentru suferinzi. Umbrele credinţei lor rămase în urma unei dezamăgiri monstruoase ale vieţii îi lasă să reflecteze la nebunia curentă şi cotidiană din jur, nebunie apăsătoare, stranie, străină de cunoştinţele lor. "Nebunie nebună".
Starea de moarte a conştiinţei nu mai e apăsătoare. S-a obişnuit cu ideea că va rămâne o umbră cu nevoile unei persoane, o umbră lipsită de sentimente, rămasă în urmă din ironia sorţii, de parcă nu ar fi fost de ajuns stadiul mizerabil în care se afla. Moartea e mai dulce decât agonia prelungită. Decât să se târască fără un scop, mai bine nu ar mai fi fost. Decât să fie scuipat de destin la fiecare colţ de drum, decât să îşi dorească să se mai trezească în fiecare dimineaţă cu gândul zilei ce urmează şi a tristeţii obişnuite pe care aceasta o aduce, mai bine s-ar fi dus odată cu restul sufletului său.
Nu fusese fericit niciodată. Şi nici nu îşi dorea. Avusese pesemne bucurii mărunte şi nesemnificative odinioară. Acum şi acelea l-au părăsit.
Era o existenţă neutră, fără un sens. Oare de ce se mai născuse ca să ajungă în stadiul acesta ? Se îndepărtase de toţi, inclusiv de el. Nu se cunoştea, nu se mai gândea de ce ajunsese aşa... Acceptase de mult că era o greşeală. Nu trebuia să fie conceput. Nu trebuia sacrificat un suflet prin el.
Singurul sentiment rămas era durerea. Durerea în stare pură, văzută ca pe un mod de cunoaştere, de apreciere, de maturizare. Avusese parte de o maturizare forţată, nu o dorea. Dar nu îşi putea impune nimic, nici măcar să trăiască.
Văzuse o scăpare. Vrusese să se elibereze de tot, să vadă lumina... prin moarte. Dar nu era în stare. Nu avea nimic de ce să se agaţe, dar ceva îl ţinea acolo, viu, ţintuit, incapabil de a trişa în jocul cu viaţa şi de a trece de cealaltă parte.
Şi continuase să îşi ducă existenţa mizeră mai departe, urmând paşii fireşti, murdari şi nefericiţi, dar întotdeauna imprevizibili, ai sorţii.

Resurrection

Nicol Sponberg - Resurrection

Suflete deghizate

Unul dintre puţinele lucruri de care îmi este cu adevărat frică este singurătatea. Nu singurătatea inevitabilă din anumite momente, ci singurătatea ca stare, ca existenţă. Nu aş putea împartăşi sentimentul "sublim" al acestei stări, dar de singurătate emotivă, prezentă la un moment dat in viaţa fiecărei vieţuitoare, pot vorbi cu uşurinţă. Pentru că nu puţine au fost momentele când îmi simţeam spiritul alunecând în neant de dor... De dorul unor persoane, al unor lucruri, al unor amintiri...
Sufletul e asemenea unei fiinţe. Are nevoie de îngrijire spirituală, de emoţie, de dragoste, chiar şi de adrenalină pentru a se menţine viu.
Se întâmplă să fii alături de o persoană şi să îţi fie dor de ea. E posibil ca amintirea cuiva să poată să te cuprindă cu un fior, nelăsându-te să îti duci existenţa sihastră cu aceeaşi intensitate ca odinioară. Sunt persoane indiferente, trecătoare, şi persoane indispensabile. Numai acestea îţi pot preveni durerea de neconceput lăsată în urmă de singurătate şi cu prezenţa lor te hrăneşti în cele mai crunte momente ale vieţuirii, căci sunt acolo pentru tine, cu tine şi în tine. Sunt persoane care cu o singură privire îţi ating sufletul. Persoane de care ai nevoie, cu a căror fericire te îmbeţi si a căror tristeţe te arde.
Când te simţi singur ai nevoie de cineva indiscutabil. Te "agăţi" de primul venit, dar puţini sunt aceia care îţi pot satisface setea de dragoste şi de înţelegere.
Pentru că întregul fiinţei cere ceva absolut, acel ceva există. Oamenii cu o capacitate extraordinară de a asculta au calitatea rară de a fi prieteni. Pentru că un suflet are nevoie de un alt suflet să îl sprijine, să îl înţeleagă şi să fie alaturi la orice oră, la bucurii şi tristeţi, indiferent de împrejurări.
Pentru că omul nu s-a născut pentru a fi singur. De aceea există prieteni ca voi. :)


*Sunt momente în care trebuie să ştii să asculţi şi tăcerile celuilalt. Să nu spui nimic, cel mult câteva cuvinte şi să îmbraţişezi. Să taci şi să îmbraţişezi... Să iubeşti...



*Citatul nu îmi aparţine.

În voia sorţii

E prins între durere şi ezitare. Acum ori niciodată. E în stare să-şi calce peste puteri şi să îi spună ? Să îi spună că a fost doar o greşeală şi că nu mai ţine la ea ? De unde să găsească puterea să-i privească ochii palizi de ură ? Cum să o rănească cu sânge rece pe fiinţa care i-a dăruit totul ?
Sunt întrebări la care caută un răspuns. Singurul lucru cert este că nu mai poate aşa. Simte o afecţiune usturătoare faţă de persoana pe care cu puţin timp în urma o credea iubirea vieţii sale, nu ar putea să îi facă niciodată rău. Dar nu mai putea să se chinuie singur, în acte masochiste de înalt calibru, simţind cum îi iau foc buzele sub atingerea ei, cum corpul o ia razna, într-o fugă nebună, o goană după adevăr... Simţea o nevoie acută de egoism crud, involuntar, disperat. Sânge rece, indiferenţă şi lipsă de regrete. De asta avea nevoie pentru a-şi putea înfrunta temerile. De o putere stranie, care zăcea în el, ieşind mai la suprafaţă cu fiecare privire.
Obrajii îl ardeau. O are în faţa lui. Acum este momentul. Ezită. E poate cel mai greu lucru pe care l-a facut vreodată. Fericirea lui sau fericirea ei ? Durerea ei ar putea fi recuperabilă sau i-ar deveni fatală ? Riscă să piardă sau să câştige totul. E un joc de noroc.
Cuvintele îi ies involuntar, imprecise, variate, nedesluşite şi de neînţeles. Nu ştie ce l-a facut să vorbească. Impulsul de conservare a pus stăpânire pe el. Lacrimile ei nu îl impresionau. Durerea pe care o emana sufletul din faţa lui era infinit mai neinteresantă decât eliberarea greutăţii sale.
A lăsat-o în urmă, plângând, implorându-l să rămână. Nu i-a greşit cu nimic, dar nu îşi poate dicta fericirea. Era liber şi nimic nu îl mai putea întoarce în robie.
Fusese cel mai greu lucru din viaţa sa, dar a găsit puterea să o facă. Acum se simţea invincibil.

Have fun !

Aruncă o privire --> www.neuronu.ro

Prietenie

Cerul de un gri plumburiu mă îndeamnă să iau stilou de pe biroul prăfuit şi să îmi aştern gândurile pe hârtie. Am prea multe gânduri şi simt nevoia unei eliberări subite, unei implozii lipsite de explicaţii.
În aer pluteşte melancolie. Nostalgia mă inundă, pătrunde în interiorul meu în toate formele ei, cuprinzăndu-mi conştientul... şi inconştientul. Ciudat, dar de data asta nu mă gândesc la dragoste. Nu sufăr pe acest plan, sunt chiar fericită. Gândul îmi zboară la prieteni.
Oare care este adevărata definiţie a unui prieten ?
Dacă o luăm pe plan emoţional, cu siguranţă gândim că trebuie să ne asculte, să ne înţeleagă, să ne iubească etc. E suficient ? E posibil să cerem doar atât ? Material vorbind, este o fiinţă, un suflet sau o raţiune ? Este o simbioză între cele trei. Nu poate fii doar fiinţă pentru că nu ar putea înţelege temerile şi problemele unei alte fiinţe. Nu ar putea fii doar un suflet pentru că nu ar putea fi alături mereu. La fel cum a fi numai raţiune este puţin.
Un prieten este acolo unde ai nevoie de el. Ce frază banală ! Trebuie menţionat că el nu are nevoie de chemare. Simte când trebuie să îţi fie alături.
Bineînteles că acesta este doar un tip de prieteni. Ceilalţi sunt cei cu care te distrezi, care ştiu cum să te facă să zâmbeşti chiar şi în cele mai triste momente ale vieţii.
Merg pe concepţia că în viaţă ai doua suflete pereche : marea dragoste şi cel mai bun prieten. Două persoane care te cunosc pe deplin, care îţi citesc în ochi trăirile cele mai profunde ale sufletului. Care nu te-ar lăsa la greu - pentru că atunci când ţie îţi este greu, le este si lor. Şi totuşi... de ce sunt două şi nu unul singur ? De ce marea dragoste nu este de ajuns ? De ce prietenia adevărată nu te mulţumeşte pe deplin ?
Pentru că deşi au lucruri în comun sunt total diferite. Loialitatea, dragostea, grija, respectul şi încrederea sunt în ambele, dar sub diferite forme. Nu poţi iubi un prieten aşa cum îţi iubeşti iubitul. Pentru că aici doar inima iţi dictează. Un prieten nu îţi poate satisface dorinţele trupeşti cu pasiunea cu care o face un iubit.
Fără cel mai bun prieten, o parte din suflet ţi-ar fi stearpă. Ai grijă de sufletul tău !

Unforgivable

Armin van Buuren featuring Jaren - Unforgivable

Apogeu

Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obrajii împietriţi. Amintirile îi împăienjeneau conştiinţa, suflarea îi era grea. Simţea un gol adănc în piept.
O întrebare întârziată îi străbătea întreaga fiinţă : "Cu ce am greşit?". Dorinţa arzătoare de a auzi o lămurire din gura celui iubit ajungea la extreme. Cât ar fi vrut să-l aibe în faţa ei, să îi sară în braţe şi să îi spună o dată în plus ca îl iubeşte şi că e nimic fără el ! Infinitul uitării o aştepta malefic şi nu mai avea decât o cale : să păşească înainte şi să-şi uite marea iubre. Să uite sărutările aprinse din nopţiile călduţe de mai şi nisipul care îi străpungea venele pe plaja din Vama Veche. Să-i uite chipul fericit ori de câte ori îi spunea cât de mult înseamnă pentru ea. Să-i uite atingerea catifelată pe pielea ei. Să uite cum la fiecare privire fluturii din stomac o ameţeau şi un fior îi cutremura fiinţa. Să uite pur si simplu că a avut un motiv pentru care sa trăiasca şi să treacă peste dragoste, rămânându-i vie doar amintirea pe care nimeni nu i-o va lua vreodată.
Se intreba "Ce e dragostea ? E benefică sau nu face decât să ne destabilizeze, să ne transforme în nişte monştrii incapabili de sentimente ?". Să fie numai fluturii ameţiţi din stomac care nu îi dădeau pace ? Sau tresăririle plăcute de fiecare dată când se gândea la el ? Nu. E sentimentul de întreg al existenţei umane. Când simţi că eşti complet, că nimic nu te mai poate înjumătăţi. Simţi cum ţi se umple inima cu o substanţă magică, o licoare caldă, plăcută, de fiecare dată când simţi că te priveşte. Dragostea este atunci când ajungi la apogeul vieţii, când totul în jur este irelevant, mai puţin el. El devine centrul Universului tău, totul şi nimic, dragostea şi ura, cearta şi împăcarea. El devine tu şi tu devii el. Întregul sublim, perfect, unic. Uniformitatea sufletului, simplitatea dragostei, parfumul fericirii.
Acum îi este dor de tot ceea ce înseamnă el. Îi este dor, practic, de ea. Pentru că perfecţiunea ei s-a destrămat. El devenise ea, au ajuns la apogeu împreună, erau un întreg. Erau, căci el a plecat odata cu ea. În urma ei nu a rămas decât trupul; sufletul, inima, raţiunea... Toate sunt la el ! A rămas o umbră lipsită de orice sentiment, ruptă de dragoste, arsă de durere, măcinată de furie. E ea... sau ce a mai rămas din ea. A ajuns în extrema cealaltă, plângând cu lacrimi de foc şi jelindu-şi iubirea. Acum mai e doar o existenţă nefericită, nu poate fi numită fiinţă. Partea uitată şi inconştientă a raţiunii ei se luptă pentru ca acel rest uitat în urma lui să supravieţuiască. Dar pentru ce ? Se simte moartă. E cu el acum, departe. Trăieşte din vise, respiră dorinţe şi se hrăneşte cu amintiri. Practic, e un nimic rămas viu din pură întâmplare.
Şi până la urmă... Care e apogeul dragostei ? Momentul unic de maximă împlinire trupească şi spirituală sau agonia infinită de după ?

Începutul

M-am alăturat şi eu celor de pe blogspot. Aşadar, bine v-am găsit ! :)
Well.. Sincer, nu am idee despre ce aş putea scrie acum. O fi de vină ora târzie (mi-e foarte somn) sau pur şi simplu gândurile lipsite de sens şi culoare pe care le am în momentul acesta.. nu ştiu. Dar mă simt fără "vlagă", incapabilă să pot lega doua cuvinte. Am avut demult intenţia să îmi fac un blog că, deh.. e "la modă", nu ? :P Mă bucur că am şi pus-o în practică şi că acum postez aici. De ce black and white ? Să fim serioşi, câţi nu vedem viaţa în două culori ? Ori e albă, ori e neagră, vorba românului. Pentru ca o să încerc să vă prezint idei cu doua tăişuri, care se completează, dar, in acelaşi timp, sunt total opuse. Pentru că dacă nu e una, e alta şi nimic nu poate fi evitat. Alb şi negru, bine şi rău, fericire şi tristeţe, viaţă şi moarte. Pentru că viaţa însăşi e o antiteză. Îmi cer scuze dacă am postat ceva lipsit de sens, o sa revin cu idei noi si forţe proaspete ! Noapte bună !