miercuri, 25 martie 2009

Unsprezece minute


Romanul "Unsprezece minute" este povestea Mariei, o fată dintr-un sat brazilian, ale cărei prime întâlniri inocente cu dragostea o lasă cu inima frântă. La o vârstă fragedă, ea se convinge că nu va găsi niciodată dragostea adevărată, crezând în schimb că "dragostea este un lucru cumplit care te face să suferi...". O întâlnire întâmplătoare în Rio de Janeiro o face să plece la Geneva, unde visează să găsească faimă şi bogăţie, dar sfârşeşte în stradă, ca prostituată.
În Geneva, Maria se îndepărtează tot mai mult de dragoste, devenind tot mai fascinată de sex. În cele din urmă, concepţia ei lipsită de speranţă despre dragoste este pusă la încercare când cunoaşte un tânăr şi chipeş pictor. În această odisee a descoperirii de sine, Maria are de ales între a urma o cale a întunericului - plăcerea sexuală de dragul plăcerii sexuale - sau a risca totul pentru a-şi găsi "lumina lăuntrică" şi posibilitatea sexului sacru, a sexului în contextul dragostei. În acest palpitant şi îndrăzneţ nou roman, Paulo Coelho analizează cu sensibilitate natura spirituală a sexului şi a dragostei şi ne invită să ne confruntăm cu propriile prejudecăţi, cu proprii demoni, să ne aflăm propria "lumină lăuntrică".

Descrierea se regăseşte pe spatele cărţii. Celor care vă plac acest gen de cărţi, v-o recomand cu plăcere. Mie mi-a plăcut.



"Subtitrarea" :
"Din jurnalul Mariei :
Când cunoaştem pe cineva şi ne îndrăgostim, avem impresia că toată lumea este de acord.
S-a întâmplat astăzi la apus de soare. Fără îndoială, deşi ceva ieşea rău, nu rămânea nimic.. nici păsările, nici muzica în depărtare, nici savoarea buzelor lui.
Cum poate dispărea aşa repede frumuseţea care era aici acum câteva minute ?
Viaţa e foarte rapidă ; oamenii trec de la cer la infern în câteva secunde.
Din jurnalul Mariei într-o zi când era în acea perioadă şi nu putea lucra :
Dar ce prostii spun ? În iubire nimeni nu poate zdrobi pe nimeni ; fiecare dintre noi este responsabil pentru ce simte şi nu putem să îl învinuim pe celălalt pentru asta.
M-am simţit rănită când i-am pierdut pe bărbaţii pe care îi iubeam. Astăzi sunt convinsă că nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni.
Aceasta este adevărata experienţă a libertăţii : să ai ce e mai important în lume fără a-l poseda.
Din jurnalul Mariei după ce a lăsat deoparte cartea aceea plictisitoare :
Toţi putem să iubim, fiind născuţi cu acest dar. Unele persoane o practică bine, dar majoritatea trebuie să reînveţe, să îşi amintească cum se iubeşte.
Unsprezece minute. Lumea se învârte în jurul a ceva ce durează doar unsprezece minute."

Ermetizare afectivă


Pornesc de la replica personajului lui Coelho, Maria, din "Unsprezece minute" : "Ne cunoaştem numai când ne găsim în faţa propriilor noastre limite."
Situaţiile limită ne definesc în momentele accidentale, dar inevitabile, ale vieţii. În momente triste, grăbite, obscure... şi chiar în momente fericite. Reacţiile la impactul înconjurător, la întălnirea cu viaţa în cele mai rele momente ale ei, ne arată adevărata gândire.
Limitele fiinţei umane nu stau in materialitate. Se regăsesc în simţiri, în gândire, în raţionalitate şi în maturitate. Dragostea şi suferinţa sunt extremele realitaţii. Orice persoană se schimbă în anumite împrejurări, mai mult sau mai puţin necesare. Comportamentul fiinţelor umane este flexibil, adaptabil la condiţiile de (con)vieţuire. Este manipulabil, controlabil de alte caractere mai puternice decât el, dar îi rămâne puterea de "a evada" din supremaţia altora şi a reveni într-un mod plastic, inerţial, la forma iniţială.
Văzând şi alte căi de eliberare din tristeţea invadatoare, suicidul considerat de Cioran ca fiind calea supremă de scăpare din chinurile frământărilor, devine o modalitate infantilă, o fugă de responsabilitate demnă de penibilitate.
Dar să lăsăm criticii să îşi facă treaba, în timp ce noi admirăm filozofiile vieţii cotidiene. :)

Armin van Buuren featuring Jennifer Rene - Fine without you

Why don’t you feel me
I’m so in need
Is it a wonder I resist from you?
I was the one who fell in this game

Then you took me away from you

I’m fine without you now
I don’t need you here
I’m fine without you now
Can you disappear

I’m fine without you now
I’ve given you my heart
I’m fine without you now
I’ve given you, given you everything
I’m fine without you now
I’ve given you my heart
I’m fine without you now
I’ve given you, I’ve given you everything

You’ve made it clear now
This is the end
No more goodbyes and sympathies from me
All you still want is a physical thing
But you’ve taken enough from me

I’m fine without you now
I don’t need you here
I’m fine without you now
Can you disappear

I’m fine without you now
I’ve given you my heart
I’m fine without you now
I’ve given you, given you everything
I’m fine without you now
I’ve given you my heart
I’m fine without you now
I’ve given you, I’ve given you everything


A fi sau a nu fi... ?


Suflete în extaz. Definiri constante şi perverse ale eului. Nelinişti nejustificate. Tulburări comportamentale inexplicabile.
Cuvinte aruncate în neant, fără sens, fără valoare, fără simţiri. Sunt doar cuvinte pentru cei limitaţi cu spiritul, dar definitorii pentru suferinzi. Umbrele credinţei lor rămase în urma unei dezamăgiri monstruoase ale vieţii îi lasă să reflecteze la nebunia curentă şi cotidiană din jur, nebunie apăsătoare, stranie, străină de cunoştinţele lor. "Nebunie nebună".
Starea de moarte a conştiinţei nu mai e apăsătoare. S-a obişnuit cu ideea că va rămâne o umbră cu nevoile unei persoane, o umbră lipsită de sentimente, rămasă în urmă din ironia sorţii, de parcă nu ar fi fost de ajuns stadiul mizerabil în care se afla. Moartea e mai dulce decât agonia prelungită. Decât să se târască fără un scop, mai bine nu ar mai fi fost. Decât să fie scuipat de destin la fiecare colţ de drum, decât să îşi dorească să se mai trezească în fiecare dimineaţă cu gândul zilei ce urmează şi a tristeţii obişnuite pe care aceasta o aduce, mai bine s-ar fi dus odată cu restul sufletului său.
Nu fusese fericit niciodată. Şi nici nu îşi dorea. Avusese pesemne bucurii mărunte şi nesemnificative odinioară. Acum şi acelea l-au părăsit.
Era o existenţă neutră, fără un sens. Oare de ce se mai născuse ca să ajungă în stadiul acesta ? Se îndepărtase de toţi, inclusiv de el. Nu se cunoştea, nu se mai gândea de ce ajunsese aşa... Acceptase de mult că era o greşeală. Nu trebuia să fie conceput. Nu trebuia sacrificat un suflet prin el.
Singurul sentiment rămas era durerea. Durerea în stare pură, văzută ca pe un mod de cunoaştere, de apreciere, de maturizare. Avusese parte de o maturizare forţată, nu o dorea. Dar nu îşi putea impune nimic, nici măcar să trăiască.
Văzuse o scăpare. Vrusese să se elibereze de tot, să vadă lumina... prin moarte. Dar nu era în stare. Nu avea nimic de ce să se agaţe, dar ceva îl ţinea acolo, viu, ţintuit, incapabil de a trişa în jocul cu viaţa şi de a trece de cealaltă parte.
Şi continuase să îşi ducă existenţa mizeră mai departe, urmând paşii fireşti, murdari şi nefericiţi, dar întotdeauna imprevizibili, ai sorţii.

marți, 24 martie 2009

Resurrection

Nicol Sponberg - Resurrection

Suflete deghizate



Unul dintre puţinele lucruri de care îmi este cu adevărat frică este singurătatea. Nu singurătatea inevitabilă din anumite momente, ci singurătatea ca stare, ca existenţă. Nu aş putea împartăşi sentimentul "sublim" al acestei stări, dar de singurătate emotivă, prezentă la un moment dat in viaţa fiecărei vieţuitoare, pot vorbi cu uşurinţă. Pentru că nu puţine au fost momentele când îmi simţeam spiritul alunecând în neant de dor... De dorul unor persoane, al unor lucruri, al unor amintiri...
Sufletul e asemenea unei fiinţe. Are nevoie de îngrijire spirituală, de emoţie, de dragoste, chiar şi de adrenalină pentru a se menţine viu.
Se întâmplă să fii alături de o persoană şi să îţi fie dor de ea. E posibil ca amintirea cuiva să poată să te cuprindă cu un fior, nelăsându-te să îti duci existenţa sihastră cu aceeaşi intensitate ca odinioară. Sunt persoane indiferente, trecătoare, şi persoane indispensabile. Numai acestea îţi pot preveni durerea de neconceput lăsată în urmă de singurătate şi cu prezenţa lor te hrăneşti în cele mai crunte momente ale vieţuirii, căci sunt acolo pentru tine, cu tine şi în tine. Sunt persoane care cu o singură privire îţi ating sufletul. Persoane de care ai nevoie, cu a căror fericire te îmbeţi si a căror tristeţe te arde.
Când te simţi singur ai nevoie de cineva indiscutabil. Te "agăţi" de primul venit, dar puţini sunt aceia care îţi pot satisface setea de dragoste şi de înţelegere.
Pentru că întregul fiinţei cere ceva absolut, acel ceva există. Oamenii cu o capacitate extraordinară de a asculta au calitatea rară de a fi
prieteni. Pentru că un suflet are nevoie de un alt suflet să îl sprijine, să îl înţeleagă şi să fie alaturi la orice oră, la bucurii şi tristeţi, indiferent de împrejurări.
Pentru că omul nu s-a născut pentru a fi singur. De aceea există prieteni ca voi. :)


*Sunt momente în care trebuie să ştii să asculţi şi tăcerile celuilalt. Să nu spui nimic, cel mult câteva cuvinte şi să îmbraţişezi. Să taci şi să îmbraţişezi... Să iubeşti...



*Citatul nu îmi aparţine.

joi, 19 martie 2009

În voia sorţii



E prins între durere şi ezitare. Acum ori niciodată. E în stare să-şi calce peste puteri şi să îi spună ? Să îi spună că a fost doar o greşeală şi că nu mai ţine la ea ? De unde să găsească puterea să-i privească ochii palizi de ură ? Cum să o rănească cu sânge rece pe fiinţa care i-a dăruit totul ?
Sunt întrebări la care caută un răspuns. Singurul lucru cert este că nu mai poate aşa. Simte o afecţiune usturătoare faţă de persoana pe care cu puţin timp în urma o credea iubirea vieţii sale, nu ar putea să îi facă niciodată rău. Dar nu mai putea să se chinuie singur, în acte masochiste de înalt calibru, simţind cum îi iau foc buzele sub atingerea ei, cum corpul o ia razna, într-o fugă nebună, o goană după adevăr... Simţea o nevoie acută de egoism crud, involuntar, disperat. Sânge rece, indiferenţă şi lipsă de regrete. De asta avea nevoie pentru a-şi putea înfrunta temerile. De o putere stranie, care zăcea în el, ieşind mai la suprafaţă cu fiecare privire.
Obrajii îl ardeau. O are în faţa lui. Acum este momentul. Ezită. E poate cel mai greu lucru pe care l-a facut vreodată. Fericirea lui sau fericirea ei ? Durerea ei ar putea fi recuperabilă sau i-ar deveni fatală ? Riscă să piardă sau să câştige totul. E un joc de noroc.
Cuvintele îi ies involuntar, imprecise, variate, nedesluşite şi de neînţeles. Nu ştie ce l-a facut să vorbească. Impulsul de conservare a pus stăpânire pe el. Lacrimile ei nu îl impresionau. Durerea pe care o emana sufletul din faţa lui era infinit mai neinteresantă decât eliberarea greutăţii sale.
A lăsat-o în urmă, plângând, implorându-l să rămână. Nu i-a greşit cu nimic, dar nu îşi poate dicta fericirea. Era liber şi nimic nu îl mai putea întoarce în robie.
Fusese cel mai greu lucru din viaţa sa, dar a găsit puterea să o facă. Acum se simţea invincibil.

luni, 16 martie 2009

Have fun !

Aruncă o privire --> www.neuronu.ro

Stand-up Comedy - Neuronu

Prietenie


Cerul de un gri plumburiu mă îndeamnă să iau stilou de pe biroul prăfuit şi să îmi aştern gândurile pe hârtie. Am prea multe gânduri şi simt nevoia unei eliberări subite, unei implozii lipsite de explicaţii.
În aer pluteşte melancolie. Nostalgia mă inundă, pătrunde în interiorul meu în toate formele ei, cuprinzăndu-mi conştientul... şi inconştientul. Ciudat, dar de data asta nu mă gândesc la dragoste. Nu sufăr pe acest plan, sunt chiar fericită. Gândul îmi zboară la prieteni.
Oare care este adevărata definiţie a unui
prieten ?
Dacă o luăm pe plan emoţional, cu siguranţă gândim că trebuie să ne asculte, să ne înţeleagă, să ne iubească etc. E suficient ? E posibil să cerem doar atât ? Material vorbind, este o fiinţă, un suflet sau o raţiune ? Este o simbioză între cele trei. Nu poate fii doar fiinţă pentru că nu ar putea înţelege temerile şi problemele unei alte fiinţe. Nu ar putea fii doar un suflet pentru că nu ar putea fi alături mereu. La fel cum a fi numai raţiune este puţin.
Un prieten este acolo unde ai nevoie de el. Ce frază banală ! Trebuie menţionat că el nu are nevoie de chemare. Simte când trebuie să îţi fie alături.
Bineînteles că acesta este doar un tip de prieteni. Ceilalţi sunt cei cu care te distrezi, care ştiu cum să te facă să zâmbeşti chiar şi în cele mai triste momente ale vieţii.
Merg pe concepţia că în viaţă ai doua suflete pereche : marea dragoste şi cel mai bun prieten. Două persoane care te cunosc pe deplin, care îţi citesc în ochi trăirile cele mai profunde ale sufletului. Care nu te-ar lăsa la greu - pentru că atunci când ţie îţi este greu, le este si lor. Şi totuşi... de ce sunt două şi nu unul singur ? De ce marea dragoste nu este de ajuns ? De ce prietenia adevărată nu te mulţumeşte pe deplin ?
Pentru că deşi au lucruri în comun sunt total diferite. Loialitatea, dragostea, grija, respectul şi încrederea sunt în ambele, dar sub diferite forme. Nu poţi iubi un prieten aşa cum îţi iubeşti iubitul. Pentru că aici doar inima iţi dictează. Un prieten nu îţi poate satisface dorinţele trupeşti cu pasiunea cu care o face un iubit.
Fără cel mai bun prieten, o parte din suflet ţi-ar fi stearpă. Ai grijă de sufletul tău !

vineri, 13 martie 2009

Unforgivable

Armin van Buuren featuring Jaren - Unforgivable

Apogeu

Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obrajii împietriţi. Amintirile îi împăienjeneau conştiinţa, suflarea îi era grea. Simţea un gol adănc în piept.
O întrebare întârziată îi străbătea întreaga fiinţă : "Cu ce am greşit?". Dorinţa arzătoare de a auzi o lămurire din gura celui iubit ajungea la extreme. Cât ar fi vrut să-l aibe în faţa ei,
să îi sară în braţe şi să îi spună o dată în plus ca îl iubeşte şi că e nimic fără el ! Infinitul uitării o aştepta malefic şi nu mai avea decât o cale : să păşească înainte şi să-şi uite marea iubre. Să uite sărutările aprinse din nopţiile călduţe de mai şi nisipul care îi străpungea venele pe plaja din Vama Veche. Să-i uite chipul fericit ori de câte ori îi spunea cât de mult înseamnă pentru ea. Să-i uite atingerea catifelată pe pielea ei. Să uite cum la fiecare privire fluturii din stomac o ameţeau şi un fior îi cutremura fiinţa. Să uite pur si simplu că a avut un motiv pentru care sa trăiasca şi să treacă peste dragoste, rămânându-i vie doar amintirea pe care nimeni nu i-o va lua vreodată.
Se intreba "Ce e dragostea ? E benefică sau nu face decât să ne destabilizeze, să ne transforme în nişte monştrii incapabili de sentimente ?". Să fie numai fluturii ameţiţi din stomac care nu îi dădeau pace ? Sau tresăririle plăcute de fiecare dată când se gândea la el ? Nu. E sentimentul de întreg al existenţei umane. Când simţi că eşti complet, că nimic nu te mai poate înjumătăţi. Simţi cum ţi se umple inima cu o substanţă magică, o licoare caldă, plăcută, de fiecare dată când simţi că te priveşte. Dragostea este atunci când ajungi la apogeul vieţii, când totul în jur este irelevant, mai puţin el. El devine centrul Universului tău, totul şi nimic, dragostea şi ura, cearta şi împăcarea. El devine tu şi tu devii el. Întregul sublim, perfect, unic. Uniformitatea sufletului, simplitatea dragostei, parfumul fericirii.

Acum îi este dor de tot ceea ce înseamnă el. Îi este dor, practic, de ea. Pentru că perfecţiunea ei s-a destrămat. El devenise ea, au ajuns la apogeu împreună, erau un întreg. Erau, căci el a plecat odata cu ea. În urma ei nu a rămas decât trupul; sufletul, inima, raţiunea... Toate sunt la el ! A rămas o umbră lipsită de orice sentiment, ruptă de dragoste, arsă de durere, măcinată de furie. E ea... sau ce a mai rămas din ea. A ajuns în extrema cealaltă, plângând cu lacrimi de foc şi jelindu-şi iubirea. Acum mai e doar o existenţă nefericită, nu poate fi numită fiinţă. Partea uitată şi inconştientă a raţiunii ei se luptă pentru ca acel rest uitat în urma lui să supravieţuiască. Dar pentru ce ? Se simte moartă. E cu el acum, departe. Trăieşte din vise, respiră dorinţe şi se hrăneşte cu amintiri. Practic, e un nimic rămas viu din pură întâmplare.
Şi până la urmă... Care e apogeul dragostei ? Momentul unic de maximă împlinire trupească şi spirituală sau agonia infinită de după ?