Pornesc de la replica personajului lui Coelho, Maria, din "Unsprezece minute" : "Ne cunoaştem numai când ne găsim în faţa propriilor noastre limite."
Situaţiile limită ne definesc în momentele accidentale, dar inevitabile, ale vieţii. În momente triste, grăbite, obscure... şi chiar în momente fericite. Reacţiile la impactul înconjurător, la întălnirea cu viaţa în cele mai rele momente ale ei, ne arată adevărata gândire.
Limitele fiinţei umane nu stau in materialitate. Se regăsesc în simţiri, în gândire, în raţionalitate şi în maturitate. Dragostea şi suferinţa sunt extremele realitaţii. Orice persoană se schimbă în anumite împrejurări, mai mult sau mai puţin necesare. Comportamentul fiinţelor umane este flexibil, adaptabil la condiţiile de (con)vieţuire. Este manipulabil, controlabil de alte caractere mai puternice decât el, dar îi rămâne puterea de "a evada" din supremaţia altora şi a reveni într-un mod plastic, inerţial, la forma iniţială.
Văzând şi alte căi de eliberare din tristeţea invadatoare, suicidul considerat de Cioran ca fiind calea supremă de scăpare din chinurile frământărilor, devine o modalitate infantilă, o fugă de responsabilitate demnă de penibilitate.
Dar să lăsăm criticii să îşi facă treaba, în timp ce noi admirăm filozofiile vieţii cotidiene. :)
frumos.
RăspundețiȘtergere