Mă simt prizonieră între zidurile triste ale acestei lumi. Am ajuns să văd cu stupoare numai oameni diformi, fără culoare şi simţ. Sentimentele s-au transformat cu timpul în regrete aşezate în calea timpului cu unica speranţă de dispariţie. Va fi aşa uşor să uităm tot ce a fost şi să renaştem din propria noastră cenuşă asemenea unui măreţ phoenix, fără resentimente, ură, iubiri arse şi speranţe deşarte?
Gândirile unilaterale ale celor din jur mă îngrămădesc între cei patru pereţi ai lumii mele, o lume plăpândă, de sticlă, gata oricând să cedeze în faţa minciunilor şi trădării înconjurătoare. Suntem fiinţe prea mici ca să ne impunem în faţa nefericirii.
Nu cred în destin. Viaţa mi-a deschis ochii şi am realizat că trăim după propriile legi, după propria dorinţă şi, în acelaşi timp, dup-a noastră laşitate. Faptele şi vorbele aruncate pe şleau nu vor fi niciodată recuperate. Gândurile nu pot fi controlate, dar ce este în urma lor, da.
Am ajuns într-o formă atât de ingrată încât concepţiile mele conţin numai cuvinte morbide, depresive, uitate într-un colţ al raţiunii până acum. Frustrări sunt multe şi ies la suprafaţă cu fiecare cuvânt tastat apăsat aici.
Mulţi nu văd partea de suflet şi implicarea. Mulţi nu vor să creadă că există cineva în lumea asta care vrea să îşi împărtăşească fiecare durere, lacrimă, zâmbet, dorinţă şi iluzie cu ei, nişte necunoscuţi. Nu vor să creadă că în spatele a ceea ce citesc este un suflet în agonie, o raţiune care a ajuns să nu mai vrea să palpite din cauza lor, indirect. Din cauza celor care fac lumea asta atât de nepăsătoare, de rece şi de indiferentă, până şi cel mai introvertit om de pe Pământ s-ar simţi respins şi singur.
E înfiorător să ştii că nimănui nu îi pasă şi să încerci să îi răsplăteşti cu aceeaşi monedă gândind infantil că roata se întoarce.
Să nu încercăm să ne scuzăm erorile prin nişte concepţii tâmpite, spuse de oameni disperaţi în momente fatale, încercând să treacă peste orice faptă necugetată atât de uşor.
Sunt oameni şi oameni... Din păcate nu putem alege dintr-o mare de suflete cele care să ne fie alături, iar căutarea lor poate dura atât cât durează şi bătăile inimii. Poate chiar mai mult.
Rămân prizoniera propriei conştiinţe până când voi găsi o fiinţă care să-mi înţeleagă până şi cele mai prosteşti frustrări. Abia atunci nu voi mai fi singură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu