Surescitare

Îmi pare rău că am abondonat scrierile regulate pe blog, reinventându-mă în singurătatea bolnăvicioasă a trăirilor umane... şi inumane. Am început să iubesc convieţuirea cu mine însămi. Mi se pare ceva firesc să fiu capabilă să îmi controlez rămăşiţele gândurilor fără o exteriorizare concretă. Poate pentru că am o vedere deja obiectivă asupra propriei vieţi, încât orice paradox mi se pare comun. Tristeţea, melancolia, suferinţa sunt stări obişnuite şi omniprezente, încât nicio culme a disperării nu m-ar putea impresiona. Am învăţat că nu sunt singura care suferă, dar sunt singura care îmi simte durerea. Analog se întâmplă şi în stările euforice. Explicaţiile şi motivaţiile seacă lacrimile. Nimic nu te mai poate arde. Trist. Lumea asta nu e, în fond, decât un monopol al suferinţei.