Şi acum... Adio !

Cunoaşte cineva un sentiment mai crud decât o despărţire ? Nu, nu fac referire numai la despărţiri amoroase. La conceptul în sine, la ruperea de suflete.Părinţi, bunici, fraţi, prieteni... Nu se duc ei odată şi-odată ? De ce să ne mai amăgim căutând împlinirea alături de cei dragi când ea nu e statornică ?
Nimic nu e mai dur decât să ştii că nu o să mai vezi poate niciodată o persoană pe care o iubeşti cu toată fiinţa. Există iubiri efemere, iubiri în amintiri şi iubiri eterne. Dar se pot ele numi veşnice dacă nimic din existenţa noastră nu are iz de eternintate ?
Îndepărtarea de oameni importanţi în viaţa noastră duce la îndepărtarea de noi înşine. Se epuizează constant acea fărâmă de cunoştiinţă de sine pe care persoana ţi-o reproducea. Şi când te pierzi pe tine, mai are vreun sens viaţa ?
E timpul nostru. Acum. Să profităm de noi înşine, sa ne explorăm până la dilatarea în neant a cunoştiinţelor. E unica ocazie, cât nu pierdem totul.
Existenţe translucide sunt pretutindeni; în privirea pierdută a demenţilor din dragoste, în sentimentul de pierzanie... Suferinţa e omniprezentă într-un mod absurd, chiar şi în viaţa celui mai fericit om de pe pământ.
Căci fără o antiteză sentimentală, am mai ştii ce e frumos şi ce nu ? Am mai putea iubi, ierta, ascunde, uita ? Am mai putea fi noi în cel mai paradoxal mod, ducându-ne existenţa curbilinie în voia noastră ? Sau ne-am lăsa purtaţi de soartă, în conceptul pueril de destin predestinat, aşteptându-ne sfârşitul ireversibil la fiecare cotitură a vieţii ?
Suntem firi slabe. Ne agăţăm cu dinţii de ultima persoană pentru a nu ne pierde definitiv. Suntem laşi, lăsându-ne în mâinile altora propriul drum. Şi însăşi viaţa, nu e ea o laşitate pentru cei slabi cu duhul ?