Şi acum... Adio !

Cunoaşte cineva un sentiment mai crud decât o despărţire ? Nu, nu fac referire numai la despărţiri amoroase. La conceptul în sine, la ruperea de suflete.Părinţi, bunici, fraţi, prieteni... Nu se duc ei odată şi-odată ? De ce să ne mai amăgim căutând împlinirea alături de cei dragi când ea nu e statornică ?
Nimic nu e mai dur decât să ştii că nu o să mai vezi poate niciodată o persoană pe care o iubeşti cu toată fiinţa. Există iubiri efemere, iubiri în amintiri şi iubiri eterne. Dar se pot ele numi veşnice dacă nimic din existenţa noastră nu are iz de eternintate ?
Îndepărtarea de oameni importanţi în viaţa noastră duce la îndepărtarea de noi înşine. Se epuizează constant acea fărâmă de cunoştiinţă de sine pe care persoana ţi-o reproducea. Şi când te pierzi pe tine, mai are vreun sens viaţa ?
E timpul nostru. Acum. Să profităm de noi înşine, sa ne explorăm până la dilatarea în neant a cunoştiinţelor. E unica ocazie, cât nu pierdem totul.
Existenţe translucide sunt pretutindeni; în privirea pierdută a demenţilor din dragoste, în sentimentul de pierzanie... Suferinţa e omniprezentă într-un mod absurd, chiar şi în viaţa celui mai fericit om de pe pământ.
Căci fără o antiteză sentimentală, am mai ştii ce e frumos şi ce nu ? Am mai putea iubi, ierta, ascunde, uita ? Am mai putea fi noi în cel mai paradoxal mod, ducându-ne existenţa curbilinie în voia noastră ? Sau ne-am lăsa purtaţi de soartă, în conceptul pueril de destin predestinat, aşteptându-ne sfârşitul ireversibil la fiecare cotitură a vieţii ?
Suntem firi slabe. Ne agăţăm cu dinţii de ultima persoană pentru a nu ne pierde definitiv. Suntem laşi, lăsându-ne în mâinile altora propriul drum. Şi însăşi viaţa, nu e ea o laşitate pentru cei slabi cu duhul ?

Încă mai avem timp...

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
Să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
Să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
Avem timp să citim şi să scriem,
Să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
Avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
Avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
Să învinovăţim destinul şi amănuntele,
Avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
Avem să ne-alungăm întrebările, să ne-amânăm răspunsurile,
Avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
Avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
Avem timp să primim lecţii şi să le uităm după aceea,
Avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta - murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă.
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
Tot ce poţi face este să fi o persoană iubită.
Restul... depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi în doar câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă,
Ci PE CINE ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa cincisprezece minute,
După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă,
Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia,
Orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.
Am învăţat că poţi continua înca mult timp
Dupa ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că EROI sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie,
Indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc,
Dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat,
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi de la distanţă,
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată.
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când,
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea,
Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.
Am învăţat, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc,
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc
Şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că indiferent de consecinţe
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici măcar nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit.

(Octavian Paler - "Avem timp")

Surescitare

Îmi pare rău că am abondonat scrierile regulate pe blog, reinventându-mă în singurătatea bolnăvicioasă a trăirilor umane... şi inumane. Am început să iubesc convieţuirea cu mine însămi. Mi se pare ceva firesc să fiu capabilă să îmi controlez rămăşiţele gândurilor fără o exteriorizare concretă. Poate pentru că am o vedere deja obiectivă asupra propriei vieţi, încât orice paradox mi se pare comun. Tristeţea, melancolia, suferinţa sunt stări obişnuite şi omniprezente, încât nicio culme a disperării nu m-ar putea impresiona. Am învăţat că nu sunt singura care suferă, dar sunt singura care îmi simte durerea. Analog se întâmplă şi în stările euforice. Explicaţiile şi motivaţiile seacă lacrimile. Nimic nu te mai poate arde. Trist. Lumea asta nu e, în fond, decât un monopol al suferinţei.