E ceaţă în jur şi oamenii-s reci şi goi. Siluete de ceară le poartă gândurile dezvelindu-i. Şi noaptea le cerne în suflet tăcere şi durere... Nici luna nu-i salvează, e nemiloasă azi. E doar vederea cruntă a unui masacru de vise. Nu-şi simt decât inima ce le palpită slab, inutil... Goliţi de viaţă, încet, încet simt cum ura le curge prin vene. Ură şi plumb. Deja e prea mult, prea greu... Şi uşor respiră, simţindu-şi plămânii împotrivindu-se. E cea din urmă îşi zic... Dar forţe nevăzute îi resuscitează în ultimul moment şi, obligaţi, continuă lipsiţi de sentiment pe drumul anevoios ce li se arată de nicăieri. Prea mult, prea greu...
"Am învăţăt că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta."
(Octavian Paler - "Avem timp")
De câte ori e capabil un suflet să ierte? De câte ori poate fi călcat în picioare? De câte ori o poate lua de la capăt? De la acelaşi capăt... Cât să uite? Cât să îndure?
Sângerândă, în genunchi, implorând poate nu iertare, nu avea de ce... Îndurare. Da, cerând, umilită, îndurare. Era rănită atât de grav, încât respiraţia i se auzea rar, încet, sacadat. Avea privirea pierdută şi înceţoşată de lacrimi.
Au trecut zile care păreau cât ani, dar rănile, în loc să se vindece, se aprofundau. Şi acum îşi avea scrijelită pe inimă cu un scris stângaci tristeţea. Cu fiecare inspiraţie, stomacul îi ajungea în gât, apoi îi cobora lent, dureros, acolo unde îi e locul. Îşi număra timpul în veacuri de singurătate şi amărăciune. În loc de arătătoare, ceasul ei avea amintiri ce se roteau anevoie, tresărind uneori. Era fix.
Devenise imună la răutăţile din jur. Involuntar. Nu mai putea fi atinsă de nimic. Era, se gândea, prea mult pentru ea. Nici măcar nu mai vărsa lacrimi, căci ochii îi erau sterpi, şterşi de lumină şi invadaţi de umbrele uitării. Gânduri blocate într-un singur loc, nemiscibile. Toate mişcările îi erau mecanice, devenise în loc de făptură, robot. Un robot care păstra în el un strop de suflet sfâşiat, palpând uşor, aritmic, muribund...
Incapabilă de sentimente, melancolia o purta pe braţele ei oră de oră, zi după zi... Şi seva zilnică din care se hrănea îi erau fericirile de odinioară.
Zâmbete maliţioase, nepăsătoare, chiar ironice, primea de pretutindeni. Lumea era imună la durerea ei. Şi ei i se părea că e singura cu atât de multă suferinţă pe umeri...
Oraşul prăfuit îşi urma rutina zilnică, mizeră, devenind din ce în ce mai monocolor. Paşii ei se pierdeau indiferenţi printre mii de alţii apăsaţi de alte greutăţi, mai mari sau mai mici. Dar durerea ei era singura atât de mare şi de apăsătoare, încât îi cuprindea întreaga lume şi o întuneca pe dinăuntru. Atât de mare încât îi dădea dreptul să se întrebe cum pot fi alţii fericiţi când sufletul ei plânge.
Fără un sens sau un scop, de ce să înainteze? Se afla într-un sens giratoriu şi întotdeauna se întorcea de unde a plecat. De fiecare dată. Căci e mai uşor să uiţi, să ierţi, decât să o iei de la capăt. Din nou. Şi nu pentru ultima dată. Căci sensul giratoriu se află în drumul ei zilnic către casă, la linişte...
