Aiureli

Au trecut două luni de la ultima postare. Două luni pline de urcuşuri şi coborâşuri pe traseul fragil al existenţei mele. Ciudat e că nu sunt în una din perioadele proaste în care scriu sau hoinăresc pe bloguri. Nu, acum e bine. Chiar foarte bine.
Poate tocmai de-asta, când e foarte bine, lipseşte ceva, condimentul final pentru o existenţă piperată. Căci trecerea de la abis la extaz e greu de exprimat în cuvinte. E o senzaţie care reîmpreopătează simţurile, care te face să guşti din viaţă. Poate sună nebunesc, dar eu în asta cred.
Într-un fel mi-e dor de vremea în care îmi spuneam oful într-o postare fictivă, accesibilă "publicului" (celor câtorva cititori, să nu exagerăm).
Acum scriu de dorul vremurilor ălora. Nu sună a paradox? Am părăsit blogul pentru a continua să fiu bine pe toate planurile, fără a avea o nevoie constntă de a o arăta public. Încerc să mă adun şi să împărtăşesc gândurile nebuneşti ce mă cuprind, dar pare cu neputinţă.
A trecut timpul cu o viteză ameţitoare pe lângă mine. Momentele bune trec cel mai repede şi lasă un gust dulce-acrişor de amintire plăcută numai bună să fie uitată.
Nu există perioade fericite sau nefericite... Existenţa e curbilinie. De la abis la extaz şi invers, uneori în doar câteva secunde. Acum aştept căderea...