Latenţă suicidară

O tăcere incomprehensibilă şi penetrantă inundă parcă în ea prin toate coridoarele minţii. Gândurile îi sunt comprimate, ermetizate într-un balon ce ameninţă să se spargă şi nimeni, nimeni nu o poate vedea, asculta, dar mai ales înţelege. Cum ar putea singură să spargă sticla ce o înconjoară şi să revină vie şi intactă în realitate? Toate aceste fapte fictive o induc într-o stare de transă, dar nu ca orice hipnoză, revenind la realitate atunci când psihologa cu fustă scurtă, ochelari cu ramă roşu-carmin şi voce plictisită dupa 3 cafele si 7 pacienţi pocneşte din degete. Nu. Toată această transă, regăsire a sinii, sau doar pierdere temporară a conştientului, îi lasă urme profunde, răni maligne, trasate în interiorul firii, ascunse.
Uneori nici ea nu le va sesiza. Va trece peste trecut, peste momentele de cugetare ca şi cum viaţa îşi urmează cursul deplorabil, dar firesc. Ca şi cum ea ar fi aceeaşi, nevătămată, fără acele răni adânci uitate pe sufletul ei.
Alteori, gândurile nu o vor lăsa în pace şi va trăi bântuită de ele. Va avea chinuri groaznice şi lupte inimaginabile cu sinea, va încerca să le alunge, va ajunge să le implore să o lase în pace. Şi nu va reuşi, vor rămâne acolo, amintindu-i cât de banală, de emfatică şi de irelevantă îi e fiinţa pentru oricine din jurul ei.
Şi cu toate acestea, cu gândurile-i intolerabile, torturante şi obsedante, va trebui să meargă mai departe şi să fie cea mai mare ipocrită. Să zâmbească fals, ascunzând în spatele acelui zâmbet perfect o durere homicidă. O durere pe care nu o va ştii nimeni vreodată, deşi ea există şi e nepieritoare.