Prietenie

Cerul de un gri plumburiu mă îndeamnă să iau stilou de pe biroul prăfuit şi să îmi aştern gândurile pe hârtie. Am prea multe gânduri şi simt nevoia unei eliberări subite, unei implozii lipsite de explicaţii.
În aer pluteşte melancolie. Nostalgia mă inundă, pătrunde în interiorul meu în toate formele ei, cuprinzăndu-mi conştientul... şi inconştientul. Ciudat, dar de data asta nu mă gândesc la dragoste. Nu sufăr pe acest plan, sunt chiar fericită. Gândul îmi zboară la prieteni.
Oare care este adevărata definiţie a unui prieten ?
Dacă o luăm pe plan emoţional, cu siguranţă gândim că trebuie să ne asculte, să ne înţeleagă, să ne iubească etc. E suficient ? E posibil să cerem doar atât ? Material vorbind, este o fiinţă, un suflet sau o raţiune ? Este o simbioză între cele trei. Nu poate fii doar fiinţă pentru că nu ar putea înţelege temerile şi problemele unei alte fiinţe. Nu ar putea fii doar un suflet pentru că nu ar putea fi alături mereu. La fel cum a fi numai raţiune este puţin.
Un prieten este acolo unde ai nevoie de el. Ce frază banală ! Trebuie menţionat că el nu are nevoie de chemare. Simte când trebuie să îţi fie alături.
Bineînteles că acesta este doar un tip de prieteni. Ceilalţi sunt cei cu care te distrezi, care ştiu cum să te facă să zâmbeşti chiar şi în cele mai triste momente ale vieţii.
Merg pe concepţia că în viaţă ai doua suflete pereche : marea dragoste şi cel mai bun prieten. Două persoane care te cunosc pe deplin, care îţi citesc în ochi trăirile cele mai profunde ale sufletului. Care nu te-ar lăsa la greu - pentru că atunci când ţie îţi este greu, le este si lor. Şi totuşi... de ce sunt două şi nu unul singur ? De ce marea dragoste nu este de ajuns ? De ce prietenia adevărată nu te mulţumeşte pe deplin ?
Pentru că deşi au lucruri în comun sunt total diferite. Loialitatea, dragostea, grija, respectul şi încrederea sunt în ambele, dar sub diferite forme. Nu poţi iubi un prieten aşa cum îţi iubeşti iubitul. Pentru că aici doar inima iţi dictează. Un prieten nu îţi poate satisface dorinţele trupeşti cu pasiunea cu care o face un iubit.
Fără cel mai bun prieten, o parte din suflet ţi-ar fi stearpă. Ai grijă de sufletul tău !

Apogeu

Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obrajii împietriţi. Amintirile îi împăienjeneau conştiinţa, suflarea îi era grea. Simţea un gol adănc în piept.
O întrebare întârziată îi străbătea întreaga fiinţă : "Cu ce am greşit?". Dorinţa arzătoare de a auzi o lămurire din gura celui iubit ajungea la extreme. Cât ar fi vrut să-l aibe în faţa ei, să îi sară în braţe şi să îi spună o dată în plus ca îl iubeşte şi că e nimic fără el ! Infinitul uitării o aştepta malefic şi nu mai avea decât o cale : să păşească înainte şi să-şi uite marea iubre. Să uite sărutările aprinse din nopţiile călduţe de mai şi nisipul care îi străpungea venele pe plaja din Vama Veche. Să-i uite chipul fericit ori de câte ori îi spunea cât de mult înseamnă pentru ea. Să-i uite atingerea catifelată pe pielea ei. Să uite cum la fiecare privire fluturii din stomac o ameţeau şi un fior îi cutremura fiinţa. Să uite pur si simplu că a avut un motiv pentru care sa trăiasca şi să treacă peste dragoste, rămânându-i vie doar amintirea pe care nimeni nu i-o va lua vreodată.
Se intreba "Ce e dragostea ? E benefică sau nu face decât să ne destabilizeze, să ne transforme în nişte monştrii incapabili de sentimente ?". Să fie numai fluturii ameţiţi din stomac care nu îi dădeau pace ? Sau tresăririle plăcute de fiecare dată când se gândea la el ? Nu. E sentimentul de întreg al existenţei umane. Când simţi că eşti complet, că nimic nu te mai poate înjumătăţi. Simţi cum ţi se umple inima cu o substanţă magică, o licoare caldă, plăcută, de fiecare dată când simţi că te priveşte. Dragostea este atunci când ajungi la apogeul vieţii, când totul în jur este irelevant, mai puţin el. El devine centrul Universului tău, totul şi nimic, dragostea şi ura, cearta şi împăcarea. El devine tu şi tu devii el. Întregul sublim, perfect, unic. Uniformitatea sufletului, simplitatea dragostei, parfumul fericirii.
Acum îi este dor de tot ceea ce înseamnă el. Îi este dor, practic, de ea. Pentru că perfecţiunea ei s-a destrămat. El devenise ea, au ajuns la apogeu împreună, erau un întreg. Erau, căci el a plecat odata cu ea. În urma ei nu a rămas decât trupul; sufletul, inima, raţiunea... Toate sunt la el ! A rămas o umbră lipsită de orice sentiment, ruptă de dragoste, arsă de durere, măcinată de furie. E ea... sau ce a mai rămas din ea. A ajuns în extrema cealaltă, plângând cu lacrimi de foc şi jelindu-şi iubirea. Acum mai e doar o existenţă nefericită, nu poate fi numită fiinţă. Partea uitată şi inconştientă a raţiunii ei se luptă pentru ca acel rest uitat în urma lui să supravieţuiască. Dar pentru ce ? Se simte moartă. E cu el acum, departe. Trăieşte din vise, respiră dorinţe şi se hrăneşte cu amintiri. Practic, e un nimic rămas viu din pură întâmplare.
Şi până la urmă... Care e apogeul dragostei ? Momentul unic de maximă împlinire trupească şi spirituală sau agonia infinită de după ?