sâmbătă, 26 septembrie 2009

Cuvânt pentru eternitate


Mi te-ai ascuns sub piele. Te-ai infiltrat acolo pe nesimţite şi ai început să sapi. Fără să ştii se pare. Fără să-mi fi dat măcar eu seama la timp. Fără să fi vrut niciunul dintre noi, dar mai ales eu, să se ajungă aici. Acum e prea târziu. Pentru că-mi simt sufletul în tălpi şi cu fiecare pas pe care-l fac îl calc în picioare iar şi iar... Nu pentru că mi-ar face plăcere să-mi tăvălesc sinele prin ţărână, ci pur şi simpu pentru că nu există alt remediu. Pentru ce remediu ? Pentru tine.
Pentru că dacă mi-ai fura secretele şi amintirile şi dacă mi-ai asculta visele cum ai asculta o casetă veche la un walkman nu foarte funcţionabil, mi-ai citi toate slăbiciunile, mi-ai descoperi toate ascunzişurile, toate tainele, te-ai bucura fără să ştii de goliciunea sufletului meu. Iar un suflet dezbrăcat de măşti, de principii şi reguli, de canoane, temeri şi ascunzişuri e mai vulnerabil decât un animal între prădători. Cât de periculoasă e o inimă deschisă ? Mai periculoasă decât o operaţie pe cord deschis.*
Pentru că alături de tine am învăţat să iubesc. Şi pentru că nu vreau să uit cum e, iar tu o să mă ajuţi. O să mă ajuţi pentru că mă iubeşti. Pentru că ştiu asta, simt, respir iubirea ta. Pentru că m-am folosit de asta şi am regretat. Pentru că apreciez şi nu am cum să îţi mulţumesc decât iubindu-te. Înzecit !
Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să trăiesc. Îţi promit că nu o să te uit niciodată. Şi nu o să trebuiască să mă chinui să fac asta.

*Până în acest punct, textul nu îmi aparţine, fiind preluat de pe un alt blog. Îi mulţumesc autorului.

marți, 22 septembrie 2009

Explicaţie pentru inexplicabil


E ciudat cum uneori durerea pune stăpânire pe întreaga ta fiinţă, desfigurându-te şi mutilându-ţi până şi sentimentele plăcute de odinioară. O clipă poate schimba o viaţă cu o cruzime incredibilă pentru ceva atât de scurt. Nu cred în destin. Nu am crezut niciodată şi nici nu cred că o voi face vreodată. Sunt doar întâmplări aruncate într-o ordine dezgustătoare, incertă, menite să te schimbe sau să îţi conserve temperamentul. E greu de înţeles de ce ar vrea cineva să te sfâşâie tu fiind aparent nevinovat, lăsându-te singur cu durerea care te roade pe dinăuntru asemenea unui vierme slinos.
Se întâmplă multe fără rost, sau cel puţin cu un rost total necunoscut nouă. De ce ar complota Universul prin nişte secunde fatale doar pentru a sfârşi o viaţă care trebuia în mod firesc să-şi urmeze cursul mult timp înainte ? Pentru ce atâta suferinţă şi lacrimi de disperare pentru nişte nenorocite de secunde neprielnice ? Şi cu ce scop toate astea ? Maturizare, prudenţă, realizare ? Nu. Pentru că aşa e nemernica asta de viaţă. Pentru că aşa vrea ea să fie. Cine a spus că moartea e crudă, nu a cunoscut viaţa. Era chiar necesar ca zeci de persoane să devină de o mie de ori mai îndurerate peste noapte ? A fost prea multă fericire ? Greşeli chiar de neiertat ?
Nu vom găsi niciun răspuns şi nici nu are rost să îi mai continuăm căutarea. Aşa va fi şi de acum înainte, ăsta e doar un început pentru unii şi o continuare pentru alţii. Suferinţe mai mari de atât nu vom mai avea, dar ne găsim o mică alinare în amintiri... De acum dureroase.


Cine mă cunoaşte ştie din ce motive am scris această postare. Sunt trăirile noastre, ale prietenilor, care am pierdut un om aproape perfect şi care ne vom gândi mereu la el. Nu te vom uita niciodată, vei rămâne în inimile noastre pentru eternitate, Răzvan !

vineri, 11 septembrie 2009

Revoluţie !


Toamnă cruntă şi pustie. Ploaie, multă ploaie, potopuri, şuvoaie, furtuni. Dezlănţuiri ale naturii, stări de nelinişte şi agitaţie. Asta ne aşteaptă. A venit prea repede pentru a ne fura vara. O vrem înapoi ! Dacă am putea am face reclamaţie şi am cere o vară de-un an. Pentru că vrem să ne scăldăm în căldură, să ne bem cafelele în soarele blând şi călduros al dimineţii şi să ne întoarcem de la muncă transpiraţi. Nouă aşa ne place. Ne place canicula. Vrem 30 de grade, uneori doar 20. Seara 25, nu vrem să transpirăm când ne facem plimbarea, vrem să mai respirăm măcar atunci. Dorim magazine cu aparate de aer condiţionat şi ventilatoare, nu cu centrale termice. Vrem să cumpărăm gheaţă la kilogram ca să putem respira în zilele toropitoare.
Nu mai vrem ploi urâte de toamnă, burniţă enervantă, vrem doar ploi de vară scurte şi calde, pe care nu te poţi supăra. Vrem ca seara să se lase abia la 22 şi soarele să răsară la 6, să nu dormim ca să ne putem trăi viaţa. Vrem marea în fiecare orăşel de provincie, ca să ne putem relaxa de câte ori dorim purtaţi de valuri.
Vrem să ne purtăm tricoul preferat mai mult timp, nu doar 3 luni.
O să ne fie dor de tine, vară, dar promitem să facem tot posibilul să te aducem înapoi cât mai devreme posibil ! Chiar şi o revoluţie sezonieră !

vineri, 4 septembrie 2009

Prisoner of my own


Mă simt prizonieră între zidurile triste ale acestei lumi. Am ajuns să văd cu stupoare numai oameni diformi, fără culoare şi simţ. Sentimentele s-au transformat cu timpul în regrete aşezate în calea timpului cu unica speranţă de dispariţie. Va fi aşa uşor să uităm tot ce a fost şi să renaştem din propria noastră cenuşă asemenea unui măreţ phoenix, fără resentimente, ură, iubiri arse şi speranţe deşarte?
Gândirile unilaterale ale celor din jur mă îngrămădesc între cei patru pereţi ai lumii mele, o lume plăpândă, de sticlă, gata oricând să cedeze în faţa minciunilor şi trădării înconjurătoare. Suntem fiinţe prea mici ca să ne impunem în faţa nefericirii.
Nu cred în destin. Viaţa mi-a deschis ochii şi am realizat că trăim după propriile legi, după propria dorinţă şi, în acelaşi timp, dup-a noastră laşitate. Faptele şi vorbele aruncate pe şleau nu vor fi niciodată recuperate. Gândurile nu pot fi controlate, dar ce este în urma lor, da.
Am ajuns într-o formă atât de ingrată încât concepţiile mele conţin numai cuvinte morbide, depresive, uitate într-un colţ al raţiunii până acum. Frustrări sunt multe şi ies la suprafaţă cu fiecare cuvânt tastat apăsat aici.
Mulţi nu văd partea de suflet şi implicarea. Mulţi nu vor să creadă că există cineva în lumea asta care vrea să îşi împărtăşească fiecare durere, lacrimă, zâmbet, dorinţă şi iluzie cu ei, nişte necunoscuţi. Nu vor să creadă că în spatele a ceea ce citesc este un suflet în agonie, o raţiune care a ajuns să nu mai vrea să palpite din cauza lor, indirect. Din cauza celor care fac lumea asta atât de nepăsătoare, de rece şi de indiferentă, până şi cel mai introvertit om de pe Pământ s-ar simţi respins şi singur.
E înfiorător să ştii că nimănui nu îi pasă şi să încerci să îi răsplăteşti cu aceeaşi monedă gândind infantil că roata se întoarce.
Să nu încercăm să ne scuzăm erorile prin nişte concepţii tâmpite, spuse de oameni disperaţi în momente fatale, încercând să treacă peste orice faptă necugetată atât de uşor.
Sunt oameni şi oameni... Din păcate nu putem alege dintr-o mare de suflete cele care să ne fie alături, iar căutarea lor poate dura atât cât durează şi bătăile inimii. Poate chiar mai mult.
Rămân prizoniera propriei conştiinţe până când voi găsi o fiinţă care să-mi înţeleagă până şi cele mai prosteşti frustrări. Abia atunci nu voi mai fi singură.