Indiferent de poziţia în care îmi e corpul, sufletul mi-e în genunchi. Lumea se prăbuşeşte în jurul meu şi nu văd nicio şansă de salvare. Totul în jur a devenit fără viaţă, rece şi ochii îmi văd doar praful şi vise pierdute. Ce e în mintea mea? Nimic mai mult decât scuze pentru toate lucrurile care încă nu s-au întâmplat încă. Pentru greşelile din trecut, sunt deja iertată.
E goliciunea cea care mă îmbrăţişează. Mă înconjoară precum albastra mare rece îşi înconjoară peştii. Singurătate şi minte fără gânduri. Nimic mai mult, nimic mai puţin…
Şi cu sentimentele mele prăbuşite ce a rămas de făcut?! Nicio terapie pentru suflet şi minte, nicio vindecare pentru inimi frânte.
Mă târăsc fără speranţă in căutarea acelui ceva care să mă aducă la lumină. Să îmi ilumineze ochii şi făptura, să mă trezească la ciudata şi teribila realitate, să mă însufleţească.
Pentru că mă simt stearpă, blocată într-un loc căruia nu-i aparţin. Nu mă mai recunosc. Dar cred că e mai bine acum. Poate nu vreau să îmi amintesc cine sunt. Poate creierul îmi fuge intenţionat de cine obişnuiam să fiu…
Sunt sigură că e mai bine acum. Lipsa amintirilor reprezintă întotdeauna amintiri bune.
